Paul Miron

PLECAREA DIN DOBROGEA     Vara ce tocmai s-a călătorit a fost milostivă cu mine. Am binecuvântat-o dimineaţa şi mai ales serile când ne aducea podoabele cerului, luna şi stelele.     Ne închinam atotputernicului soare ce se ridica din adâncul mării după mărunte pregătiri. Apăreau pe firmament draperii multicolore, diafane străluciri de o clipă, repede schimbătoare; apoi cerul se deschidea şi cei ce cunosc misterele legate de zeul Sol, puteau privi focul din mijlocul raiului. Dobrogea 2001. Acum douăzeci de ani descopeream bogăţiile frumuseţii dobrogene. åst-an am numărat cu râvnă paşii mei după sfinţitele vechi urme. Am regăsit dâra de spumă mişcătoare, speranţa apelor de a se întinde peste uscat. Înainte de plecare, la Constanţa, mă consideram un expert, cunoscător al Tomisului nou, mi se părea că familia tomitană mă acceptase; eram membru al unei societăţi alese şi pestriţe, participam la schimburi de păreri în localuri convenabile sau la universitate cu profesori, totdeauna grăbiţi să nu piardă orele destinate altor şcoli superioare din nevoile pungii. Eu însă pluteam într-o atmosferă ciudată, în care visul îmi părea mai sigur decât realitatea. De la Dunăre până la frontiera dinspre Balcic, dar mai vârtos în burgul ferchezuit pentru turişti, în ceaţa blândă care sorbea lumina felinarelor, am văzut corăbii încărcate cu giuvaiericale şi alte lucruri scumpe urmând vaselor de război şi de pace. Din ţărână răsăreau îngropatele umbre ale împăraţilor ce s-au succedat aici. Urcam pe puntea pavoazată cu lucitoare drapele tricolore, de unde salutam pe toţi musafirii plutitori, indiferent de menirea ca şi de scopul participării lor. Câte un caic se rotea împrejurul navelor străine ca o stea nomadă, licărind până departe unde cerul se razemă de talazurile Pontului Euxin.     În ultima zi, încărcat de imagini dobrogene ca un ştiubei gata de roire, m-am plimbat prin oraş, doritor să mai văd ceva interesant. Pentru prima dată nu-mi luai carneţelul ce mă însoţea la toate manifestările culturale. Deodată fui înconjurat de o grupă de studenţi care sporovăiau într-o limbă necunoscută. Fără să-mi dau seama, m-am luat după ei, apoi i-am pierdut ca să-i regăsesc la Muzeul de Artă, la intrare. Am trecut cu ei ca unul de-al lor prin vămi ospitaliere, neştiutor încotro s-o iau. Eram din nou singur, eram stingher. Îmi cunoşteam starea aceasta din multe clipe trăite la răscruci în care, fără să gândesc, adulmecam bucuriile pradei. Să urc, să cobor? Aluzii la subsol râsul şi buna dispoziţie a nebănuitelor călăuze. Întrebai pe un student bălai, scandinav sau german, ce vânt l-a adus aici. Îmi arăta anunţul de pe uşă: Vernisaj Daniela Ţurcanu — Expoziţie de pictură. Ceremonia de iniţiere fu deschisă de directoarea instituţiei, un perfect ritor, vorbind liber, savant şi totuşi clar. Laudele aduse artistei erau toate calificative întemeiate. Acum, copleşită de emoţie, părea că cere iertare de la toţi cei pe care i-a depăşit. Doamna directoare prezentă pe tânăra pictoriţă şi ne vorbi de operele sale. Am aflat că este profesoară la Departamentul de Artă a Universităţii „Ovidius” din Constanţa, că a făcut studii de documentare în Spania, Franţa, că aparţine unei formaţii politice unde activează în prima linie. Când a vorbit am simţit şi noi împreună cu dânsa importanţa ceasului solemn care o legitima treaptă cu treaptă în cetatea meşterilor zugravi.     În expoziţie, fiecare tablou, fiecare lucrare se deosebea prin nemărginita multitudine de culori jucăuşe, provenind desigur din curţile, din codrii şi poienele Ceremuşului din care se trage. Temele moderne îşi descopăr rădăcinile de la începutul lumii. Aspre sau netede, ele pot fi înţelese ca moştenirea strămoşilor din bisericuţele bucovinene, noutăţi fantastice într-un context din lumea asta cu uşoare dezveliri laice faţă de canonul clasic. Citim seninătate, armonie, dar şi demitizare, ironie înveselitoare. Un exemplu semnificativ este parada nudiştilor de la Vama Veche în care tentaţia corpurilor nude e cenzurată de amintirea înspăimântătoare a Pogorârii la iad.     Vama Veche începe să semene cu Balcicul de altădată, însă fără delectările civilizaţiei de atunci. Tot la Vama Veche, descoperită prin excepţionalele lucrări semnate de Silvia Radu, Anamaria Smigelschi şi Vasile Gorduz, s-au împlinit biruinţele frumosului din mâinile tinerei pictoriţe. Ea a devenit fântâna ce dezleagă tainele Dobrogei în care ne mişcăm.     Cât despre mine, despărţirea de Constanţa îmi cade mai greu.